5 – libertate: voință, autonomie

autonomie și libertatea voinței

conceptul de libertate este conceptul normativ și metafizic central în filosofia lui Kant. Libertatea de alegere și de acțiune din constrângerea forțelor externe, dar și chiar din propriile înclinații, lucru care poate fi realizat nu prin eliminarea înclinațiilor, ceea ce nu este posibil pentru ființele umane, ci prin supunerea înclinației față de regula rațiunii și cererea sa de universalizabilitate, pe care Kant o numește în cele din urmă „autonomie”, „proprietatea voinței prin care este o lege pentru sine” (G 4,440), este valoarea ultimă pentru Kant, singura valoare care poate fi un scop în sine și are o demnitate dincolo de orice preț (4:435-6). Libertatea voinței, capacitatea de a iniția o acțiune în mod spontan, independent de determinarea prin simple legi ale naturii, astfel încât fiecare agent uman să aibă capacitatea de a acționa în conformitate cu legea morală, indiferent de ceea ce ar putea părea a fi prezis de întreaga sa istorie anterioară, este pentru Kant doar o posibilitate logică în filosofia teoretică, dar un postulat inevitabil al rațiunii practice pure, „condiția necesară … împlinirii complete a legii morale” (PracR 5,132). Pentru Kant, relația dintre aceste două concepte, autonomia ca valoare ultimă și libertatea voinței ca proprietate metafizică ultimă, deși una afirmabilă doar din motive practice, este cel puțin intimă – legea morală necondiționată care ne obligă mai presus de toate să păstrăm și să promovăm libertatea de acțiune „este doar conștiința de sine a unei rațiuni practice pure, aceasta fiind identică cu conceptul pozitiv de libertate” (5,29)-deși viziunea sa despre ce să facem cu această identitate nu este stabilă.